Archive for December, 2008

weeks of anxiety.

Posted in aberatiile mele. on December 18, 2008 by oxy

3 decembrie 2008

stiti cum e o sa ai zi proasta, chiarrr proasta, pana cand cineva arunca niste vorbe in vant, dar care in mintea ta formeaza o adevarata idee? Ei bine, that was for me that day. Saturata sa fiu luata peste picior si etichetata drept una din persoanele care “lasa, ca face cum spunem noi”, am zis sa`mi bag frumos picioarele in atintudinea de colega retrasa, care sta frumos in banca ei, nu comenteaza si nu se baga cand sunt discutii si am propus ideea. Imediat am vorbit cu L. si am pus bazele operatiunii “tres de mayo”. Zis si facut. A2a zi era gata scriptul, rolurile impartite si zilele de repetitie stabilite. Nu are rost sa dau detalii precum cele de la repetitiile la sala palatului, langa peretele “moga” si sala de biochimie sau fuga pe culoarele scolii dupa o sala libera.

12 decembrie 2008

Together we made it
We made it even though we had our backs up against the wall

Chester was right! Ne`a mers impresionant de bine. Fetele s`au schimbat in 2 timpi si 3 miscari, am fost urmariti de colegii nostrii dragi care nu stiau ce surpriza le pregatim, ne`am impiedicat peste tot, ne`a fost rau, am tipat unii la altii, am scapat telefoane, am avut emotii, era cat pe ce sa nu mai facem nimic, daaaaaar god was great and we did it. Profele au fost fericite, mirate si ele de cat de bine ne`a iesit, iar la sfarsit a venit intrebarea „vreti sa intrati la serbarea de miercuri?” be sureeeeee we do! Dupa au fost momentele ne-profesionale, vorba lui L. Am tipat, ne`am luat in brate si am fost cei mai fericiti in momentul ala. In sfarsit aratasem tuturor ca si noi putem si ca am fost suuuubestimati. Pe scurt le`am dat mucul duoului m&m. In your face, suckers ! binenteles apogeul fericrii a fost cand am vazut fata lui m1 cand a auzit ca avem si noi o piesa. Zici ca vazuse fantoma lui Cromwell [da, am o obsesie cu Cromwell].

Ce am invatat: cand cineva te trateaza de parca nu ai putea sa faci nimic mai bine decat el, ambitioneaza`te sa ii arati opusul.

17 decembrie 2008

pai, nu a mers bine. Defapt a mers groaznic. Teribil. De cacat rau de tot. Ingrozitor. A fost un moment penibil. Cretin. Dureros. De neuitat.

Dupa 2 saptamani in care ne`am trezit devreme, am stat in frig, am repetat pe unde am putut, ne`am stresat pana nu am mai putut, iata ca a sosit si ziua cea mare. Trezite de la 8. mai intai a fost speechul lui L. care nici ala nu a mers prea bine. Dupa.. cu chiu cu vai, incepe spectacolul. M&M fac piesa perfect. Binenteles. Ajutor de la diriga, sonorizarea buna, fara nervi tociti si cu zambetul lor triumfatoare. Urmam noi. Oribil. Avem emotii, tehnica „josh hartnett” nu ne ajuta deloc, ne chinuim sa nu cadem in spatele cortinei, ignoram cei 100 de oameni care erau in sala si baiatul de la sunet pe care nu il suportam, stabilim repde cine-de unde iese si incepem. Nu se aude mare lucru. Vorbim mai tare. Merge binisor juma de piesa. Cand vine cantecul, surpriza. Microfon in vacanta. Acum chiar nu se mai aude nimic. Palme in cap. Injuraturi. Iesim mai devreme pentru ca se trage cortina la ultima replica prea repede. Plecaciune la final, iar la anu. Intra urmatoarea clasa. Plans si nervi, nu neaparat in aceeasi ordine. The end.

Suntem acasa, ne mai doare gatul putin si inca ne mai vine sa plangem putin. Dar suntem bine. Un lucru e chiar cert acum: nu ne mai implicam cand nu avem cu cine. Diriga sa ramana cu 10D-ul ei. 10D+ tocmai isi prelungeste vacanta de sarbatori. Pe termen nelimitat.

once again.

Posted in aberatiile mele. on December 1, 2008 by oxy

Cumva, fara sa stiu cum si de ce s`a intamplat asta, am ajuns sa nu mai fiu eu raspunzatoare de intamplarile care au legatura cu mine. Cumva, nu ma mai lasa nimeni sa am si eu un cuvant de spus. ceva, a reusit sa ma faca sa ma pierd. Suna patetic, chiar. Hilar, poate. Desi ratiunea –o buna prietena a mea, care candva ma ajuta si era de partea mea- imi spune cum ar fi bine sa procedez si ma advertizeaza de atatea ori ca imi voi face rau singura, luand pentru a 14 a mia oara decizia gresita, nu sunt in stare sa o ascult. Ma bucur ca macar pot admite asta.

Totusi, trebuie sa gasesc o cale de mijloc. O varianta C. O scapare care sa ma lase sa fiu si fericita si multumita cu ceea ce am si fac. Nici macar nu pot sa spun care e intrebarea in jurul careia ma invart. Sunt prea multe care imi izbucnesc in minte, mai ceva ca toti oamenii care se urca in metrou la unirii. Mai multe chiar decat toate cartile de la carturesti. Mai multe decat toate povestile de dragoste din paris sau toate cafelele baute la the coffee store.

Pe mine scrisul mereu m`a ajutat. Chiar daca e haotic, asa cum mi s`a spus candva. E scrisul meu caracteristic, fara de care nu as putea.. si de cele mai multe ori ma ajuta. E ca un prieten care nu judeca, ma lasa sa ma descarc, imi accepta orice, iar care in final e langa mine in continuare. Dar, totusi, si el ma poate parasi uneori. Cand nu stiu cum sa imi astern trairile, atunci ma pot considera cu adevarat singura. Pana atunci mereu va fi ‘ceva’ alaturi de mine. Daca as putea, i`as multumi si i`as cumpara un cadou frumos. Intre timp il multumesc cu un caiet dragut, turcoaz sau un laptop, care sincera sa fiu, rar este complet curatat de praf.

Imi place ca am libertatea sa nu fiu coerenta. Ma refer la coerenta in scris. Pot sa incep cu o idee si pe parcurs sa o dezvolt, dezvolt si iar dezvolt, pana o schimb complet. Nici macar nu trebuie sa aibe legatura cea initiala cu cea finala. Trebuie doar sa ma faca pe mine sa realizez ce am de facut.

Si uite ca azi am realizat inca un lucru. Cumva –ca tot imi place cuvantul asta azi- exista numai momente de prietenie, momente de ‘indragosteala’, momente de suparare etc. Daca intr`adevar tin la mine –fara sa imi dezvolt o latura narcisista- trebuie sa ma gandesc serios la faptul ca traitul in trecut nu a ajutat pe nimeni. Toate intrebarile ‘dar daca…’, ‘mai stii cand..’, ‘ah cum era atunci…’, nu au facut bine nimanui. Varianta C imi spune ca trebuie sa traiesc in prezent si sa nu exagerez cu planurile de viitor. Ca trebuie sa fiu realista, fara sa ma subestimez/supraestimez, chiar daca ce`i mai stralucitor e mai frumos. Ca trebuie sa astept cuminte, in banca mea, pentru ca toate se vor intampla la timpul lor. Ca orice lucru neplacut as pati, nu e un capat de tara. Mereu te voi avea pe tine, dragul si haoticul meu scris. Si pe mama. Si pe tata. Si pe buni. Si pe Moose.